Cu postalionul prin Moldovalahia
De la LogicWiki
Scriitorul francez Stanislas Bellanger, în cartea sa „Le Keroutza“, ne dă o imagine interesantă a poştelor din Ţara Românească şi Moldova anului 1846: „În nici o parte din lume, după câte ştiu eu, nu se călătoreşte cu mai multă repeziciune... ca în Moldovalahia... Pleci cu iuţeala unui straşnic vânt, nu mergi pe pământ, ci abia îl atingi ca o rândunică, pierzi respiraţia, auzul şi vederea, asfixiat de praful care te învăluie din toate părţile...“
A avut noroc în călătoria sa scriitorul francez că n-a nimerit o vreme ploioasă. Pentru că, iată cum descrie Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri o călătorie făcută cu poştalionul tot cam pe atunci: „... o luăm pe şleau, cu roatele în noroi până la bucea, caii la pas şi surugiii croindu-le cu bicele la dungi beşicate pe spinare. După patru ore de răcnete şi înjurături..., sfinţi şi evanghelii, pe la opt seara intrăm în curtea poştiei de la Şindriliţa; picioarele cailor pocneau de câte ori ieşeau din noroiul gros, cleios şi adânc“.
După ce aţi citit aceste două pasaje, închipuiţi-vă că prin acele vremuri un călător ar fi plecat într-o bună dimineaţă „cu iuţeala unui straşnic vânt“ - cum zice scriitorul francez - de la Bucureşti la Iaşi, iar după câteva zile s-ar fi întors pe acelaşi drum de la Iaşi la Bucureşti, călătorind - potrivit lui Ion Ghica - „pe şleau, cu roatele în noroi până la bucea“. Este posibil ca fix la aceeaşi oră a zilei, atât la ducere cât şi la întoarcere, poştalionul să se găsească în acelaşi punct al drumului?